Viata simpla

A trecut și vacanța noastră, am rămas cu multe amintiri și ușor nostalgici…

Mi-a plăcut ideea de a pleca în august, de obicei programam undeva în iulie concediul de vară, dar cumva luna august s-a potrivit mai bine cu plimbările și relaxarea, așa că și anul viitor ne vom lua vacanță către finalul verii.

Ieri după amiază ne-am întors din Viena, unde nu am avut laptopul cu mine, dar mi-am notat o mulțime de idei pe un carnețel, multe dintre ele pentru acest blog, pe care o să le pun în aplicare începânnd din această lună. Și pentru Blogul de București mi-am propus destul de multe, l-am cam lăsat deoparte în ultima vreme și e păcat, mai ales pentru că îmi face reală plăcere să descopăr Bucureștiul cu ochi de turist.

Vacanța s-a terminat, așa cum spuneam, de luni încep programul normal de postări, o să povestesc mai puțin despre concediu aici – voi urca pe Instagram mai multe imagini în zilele următoare, cu locuri care mi-au atras atenția.

Cum plănuiesc câteva schimbări începând din această toamnă, vroiam să te rog și pe tine să îmi spui dacă sunt subiecte care te interesează, lucruri despre care vrei să povestim pe aici… în continuare sunt deschisă guest posturilor, dacă ai o poveste pe care vrei să o împărtășești cu noi despre economisire, viața simplă sau vacanțe și bugete pentru diverse zone ale lumii, eu o aștept cu drag.

O toamnă frumoasă tuturor și… pe luni!

E vineri și eu cel puțin am chef de povestit, așa că voi continua astăzi mini-seria în care vă povesteam despre tataia, dintr-un unghi pe care la momentul respectiv nu l-am privit: acela al omului care se descurca foarte bine cu ce avea și a reușit, cumva, să aibă o viață extrem de împlinită în cei  aproape 30 de ani de pensie trăiți de el.

Dacă nu ai citit primul articol al mini-seriei despre tataia, acesta este aici.

Pensie care la început a fost mare, mai mare decât a multor alți pensionari, dar pe care inflația a erodat-o an de an… Avea în jur de 1200 de lei în 2013, mai mult poate decât mulți alți pensionari, puțin totuși la banii de atunci și având în vedere faptul că trăia singur. Nimeni nu cred însă că avea sentimentul de belșug pe care îl avea tataia din banii lui.

Cum spuneam, nu era un econom, dar avea domeniile lui în care își permitea mici derapaje – în rest era cred destul de cumpătat. De la natură, sau din copilăria de la țară.

Rareori lua ceva pentru că era mai ieftin, de regulă cumpărăturile lui se limitau la ceea ce îi trebuia – ingrediente pentru mâncarea de prânz a săptămânii, pentru micul dejun, legume pentru salate. Mesele erau monotone, dar niciuna nu era completă fără 2-3 crudități – făcea salată dacă avea chef, dacă nu le spăla și le alinia frumos pe o farfurie, consumându-le cu drag.

În primul supermarket din zonă a intrat doar din curiozitate și a ieșit la fel de repede – el făcea cumpărături mai mult pentru interacțiunea socială, practic inexistentă la supermarket – prețurile mai mici nu justificau nici pe departe absența unui vânzător sau a unei vânzătoare amabile, care să îi prezinte marfa și să îi dea recomandări.

Să facă provizii de la un magazin online ieșea total din discuție, deși cred că și-ar fi servit cu drag moșuleții dacă ar fi avut vreunul dintre produsele de pe acolo.

Socialul juca un rol important în viața lui – și la el am văzut ce înseamnă să faci din orice un eveniment și să te simți cu adevărat bine cu bani relativ puțini.

De câte ori avea ceva bun – mâncare sau băutură în general, pe care le primea – cu siguranță că aduna repede o serie de moșuleți în preajmă. „Dumnezeu ne dă lucrurile bune ca să le-mpărțim. Dacă uităm lucrul acesta, uită și el de noi”.

Cred că cel mai important lucru în economia unei pensii relativ mici era faptul că planifica destul de atent tot ceea ce cumpăra. Am mai povestit despre foile lui cu vise. 

Înainte de vise venea însă întreținerea, banii de cheltuială (cel mai mult îi displăcea să îi lipsească ceva, dar asta nu se întâmpla – frigiderul era mereu plin, ceva bun pentru oaspeții care nu erau deloc rari era mereu pus deoparte și în general știa foarte bine ce înseamnă ceva bun pentru fiecare om care îi trecea pragul – când îl sunam eu, de exemplu, punea imediat de mămăligă).

Dacă planifica vreo călătorie (singurele erau la Severin, în zona lui natală), punea atent banii deoparte, să nu cumva să îi cheltuiască.

De ziua lui îmi amintesc că m-am nimerit la un moment dat prin preajmă, a pus atent pe foaie numărul invitaților (6 sau 7), cât ar trebui să consume fiecare – mâncare și băutură, a rezultat ceva, apoi a dublat, pur și simplu, și cantitățile, și bugetul.

Poate că nu era cel mai economic mod de a proceda (mereu sublinia că nu e zgârcit, și chiar nu era!). Pentru el era important doar să știe ce sumă pune deoparte și ce îi mai rămâne, să se încadreze cumva în pensia lunară. Restul erau detalii, nu îl deranja deloc că avea în plus, nu arunca nimic, urma să mănânce grătare și pește prăjit o săptămână întreagă sau cât ajungea totul și asta era.

Viața fericită ținea așadar de oamenii din jur, planificarea era de bază, chiar dacă includea și ceva derapaje (uneori mari), lucrurile bune cer a fi împărțite…

Cam asta era o filosofie de viață care l-a dus sănătos până către 84 de ani pe tataia. Așa cum am mai povestit, nu mi se pare un model în ceea ce privește economisirea banilor, că nu era preocupat deloc de subiect… dar îl privesc ca un model de viață trăită frumos în limita clară a unor posibilități pe care a știut să le extindă la maxim.

P.S. În poză nu e tataia, dar cam așa arăta la 55-60 de ani. Avea și barcă 🙂

Până la vârsta de 25 de ani cred, am petrecut fiecare duminică de Paște în casa bunicilor mei.

Chiar și pe V. tot de Paște l-am dus prima dată la Constanța și implicit în vizită la bunici, eu am avut un pic inima strânsă, pentru că mi-era frică să nu aibă mamaia vreo idee fixă în legătură cu faptul că nu eram căsătoriți, dar m-a surprins încă o dată. L-a primit cu brațele deschise și l-a declarat frumușel și foarte potrivit pentru mine.

Dar nu o să vă povestesc despre vizita aceea de demult, sau nu acum, ci despre Paștele din copilărie. Până la liceu stăteam la bunici mai multe zile în preajma Paștelui, în funcție și de vacanțele școlare, apoi a venit perioada un pic răzvrătită în care mergeam doar în vizită în acea casă care mi se părea din ce în ce mai micuță…

În casa bunicii totul era pregătit în acest moment: curățenia, atât cât se făcea, era gata (mamaia nu era un mare fan al acestui aspect, dar îi plăcea să aibă covoarele aerisite și vitrina din sufragerie cu pahare proaspăt șterse și strălucind), alimentele pentru masa de Paște se regăseau în cămară și frigider, ea făcuse deja cozonacul și înroșise ouăle (niciodată nu a fost tentată să încerce culori diferite, prin definiție ouăle de Paști erau roșii).

Sâmbătă făcea o ciorbă și o friptură dintr-un pui pe care îl tăia zilele acelea (doi chiar, dacă venea și unchuiul meu cu familia). Plus salata din verdețurile de primăvară abia culese, care ni se părea incredibil de gustoasă. Cred că la aceasta se rezumau pregătirile de Sărbătoare. Au fost ani în care aveam și drob, dar destul de rar.

Mamaia nu cumpăra nimic special pentru Paște: totul era în grădină, singurul efort fiind să adune ouăle timp de mai multe săptămâni și să le păstreze într-un loc răcoros până în Joia mare, când le vopsea un pic lipsită de îndemânare sau pur și simplu puțin preocupată de aspectul estetic… Ouăle erau ouă, ajungeau roșii, ce mai conta culoarea inegală sau vreo pată apărută din neatenție…

La momentul acesta cozonacii erau mari și frumoși și stăteau cuminți în camera bună, cea mai rece din toată casa, pentru că acolo iarna nu se făcea focul decât în caz de musafiri din afara casei (noi eram musafiri de-ai casei, adică ni se găsea loc în cele 2 camere folosite de obicei, deși tare ne-am fi dorit un statut superior, ca al verișoarelor mele – de fapt, în ochii bunicii, noi eram cei care aveam acel statut).

La insistențele noastre, mamaia își mai călca peste inimă și ne tăia câte o felie de cozonac înaintea Paștelui. Eram copii doar :). Acela era cel mai gustos și mai pufos cozonac cu putință, nu cel de după masa de Paște, când eram deja destul de bine ghiftuiți.

Sâmbătă făcea mamaia ciorba și friptura, într-o oală mare de tuci, înnegrită de vreme și de folosințele multiple. O ciudățenie pe care am realizat-o la un moment dat a fost că mamaia nu avea decât o tigaie micuță, în care făcea clătite și în ultimii ani mai prăjea ouă. Cele din urmă nu făceau parte din meniul lor când eram copii…

Avea acea oală de tuci, în care făcea și sarmale – de aici dificultatea de a face în același timp și friptură, și sarmale, și motivul pentru care mamaia cam sărea sarmalele de Paști cel puțin, spre deosebire de restul persoanelor pe care le știam. Acum, nu prea le înțeleg rostul de Paște și probabil că nici mamaia nu îl înțelegea, căci absența oalei cu siguranță era un pretext. Dacă vroia să facă ceva, găsea cu siguranță o soluție, așa cum se întâmpla, de exemplu, de Crăciun…

Mirosea așa de frumos în bucătărie în zilele când gătea mamaia…

Vorbesc mult despre mamaia și realizez că îi fac, poate, o nedreptate bunicului meu. Tataia era cel mai blajin, discret și simplu om cu putință. Petrecea mult timp în atelierul din spatele curții, era tâmplar cunoscut prin împrejurimi și nu prea se amesteca în treburile noastre. El era cel care ne spunea povești – adevărate, despre lucrurile trăite de el și care ne încuraja atunci când relația cu mamaia devenea tensionată (erau și momente din astea, mamaia avâd de gestionat 2, de multe ori 4 nepoate destul de năbădăioase).

Era un om parcă din altă lume, pentru că nu-mi amintesc să fi ridicat tonul la cineva, sau să fi vorbit altfel decât blajin și cu respect față de fiecare persoană pe care o întâlnea… Și i se întorcea acest lucru, toată lumea din jur – prieteni, rude, persoane care pur și simplu apelaseră la el – îl respecta și ținea la el.

Acum realizez că majoritatea amintirilor, cel puțin cele de Paște, sunt legate de perioada premergătoare și mai puțin de duminica Paștelui.

Așteptarea, anticiparea, mirosul cozonacilor din cuptor și feliuța pe care o primeam tăiată cu atenție și grijă, culesul salatei din dimineața de Paște, pentru care mamaia avea grijă să oprească cele mai bune trufandale ale momentului din grădină, culesul pătrunjelului chiar înainte de a pune ciorba pe masă, pentru a-l presăra, proaspăt, peste lichidul auriu și nemaipomenit de gustos…

Exact în această perioadă suntem… așa că îți doresc din toată inima un Paște Fericit și o perioadă liniștită, în care să te bucuri de sărbători alături de cei dragi!

Este o întrebare la care, din păcate, nu am un răspuns, motiv pentru care sper din toată inima să mă ajutați și, poate, la finele zilei, când voi citi toate comentariile, să fiu un pic mai lămurită în ceea ce privește identificarea țăranilor, sau a producătorilor adevărați, în piețe.

O să trec mai jos părerile mele, cu sublinierea faptului că nu sunt nici sfaturi, și nici nu ar trebui urmate. Sunt lucrurile după care mă orientez eu, bazate pe propria experiență și clar mă pot înșela. Greșeli facem, până la urmă, cu toții. Până și subiectul acestui articol cred că este o grijă inutilă pentru multă lume, dar pe mine mă preocupă subiectul și aș vrea să îl abărdăm.

În principiu, în piață eu mă uit după:

• o piață care să nu aibă doar intermediari (de exemplu, acum niște ani, când stăteam în zona Timpuri Noi și mergeam la Piața Vitan, eram aproape sigură că cei de la care cumpăram se aprovizionau tot de unde se aprovizionează și hypermarketurile),
• o zonă marcată cu „Sector producători”, dar nici aici nu poți fi 100% sigur. Am mai observat fructe și legume ce nu par crescute industrial către ieșirea din piețe, în zone amenajate mai puțin sau neamenajate,
• fructe și legume inegale, nu cele mai frumoase posibile, cât mai mici,
• persoane mai în vârstă, femei în general, dar nu obligatoriu,
• produse limitate, de sezon (dacă are și portocale de vânzare sau chiar roșii pe vremea aceasta, suntdeja sigură că e un intermediar),
• mâini muncite,
• încerc să pun întrebări despre zona din care provine persoana respectivă, deși știu, din nou, că nu e obligatoriu să nu aibă deja un răspuns,
• mă uit după pământ, mai ales la rădăcinoase. Morcovii frumoși și curați nu cred că au văzut vreodată pământul în care ar fi trebuit să crească

În paralel știu, de exemplu, că o legumă precum cartoful nu e nici foarte avantajos de cultivat și necesită o mulțime de chimicale, pe care țăranii noștri nu știu dacă le combină așa cum trebuie. Așa că iau mai degrabă din supermarket cartofi, reducând, în paralel consumul lor.

Una peste alta, piața mi se pare din multe puncte de vedere mai ok decât alternativele, dar doar atunci când te orientezi exclusiv către produse de sezon. Îmi vine greu să cred că untișorul, loboda, ștevia sau leurda au fost forțate să crească cu ceva, de exemplu, deși nu mai poți fi categoric în legătură cu nimic în zilele noastre.

Tu preferi piața sau super/hypermarketul pentru fructe și legume? Încerci să identifici producătorii adevărați și să cumperi de la ei?

Despre tataia v-am mai povestit.

Acum 4 ani, tot în martie, îmi luam rămas bun de la cel mai vesel, vorbăreț, voios și senin bunic cu putință (deși știu că avea și el temerile lui, îl salva de fiecare dată o rugăciune și credința că Dumnezeu va face ce e mai bine pentru el).

Economisirea nu era exact pentru el, deși în ultimul timp, gândindu-mă la el, realizez sunt multe de învățat din modul în care reușea să facă lucrurile și cum se descurca, iar unele dintre lucrurile învățate de la el le aplic și eu acum, mai mult sau mai puțin conștient.

Cel mai important – faptul că îmi place ca fiecare lucru din casă să aibă un loc și să stea acolo. Așa, găsesc mereu, dar mereu, orice, chiar și chestii pe care nu le-am folosit de ani de zile (am și din acestea). Dar să nu anticipez :).

Una peste alta, tataia nu era un econom: îi plăceau anumite lucruri și nu ezita deloc să și le cumpere, chiar dacă doar adăuga unei colecții destul de impresionante. V-am povestit despre ceasurile, castroanele și telefoanele lui.

Avea și 2 televizoare, lucru destul de rar pentru un bătrânel care trăia singur de vreo 20 de ani (mamaia, Dumnezeu s-o odihnească, se prăpădise din anii 80, dar prin viața lui și a noastră a mai trecut o doamnă care a și poposit vreo 10 ani și mai bine). Motivația era clară: uneori avea chef să se uite la televizor în dormitor, alteori în sufragerie. Doar nu era să care televizorul după el….

Noi râdeam (niciodată cu răutate), ca la multe lucruri amuzante pe care le făcea, iar el își vedea senin de ale lui, bucuros (și) să fie motiv de descrețit frunțile. Râdeam și pentru că îl cunoșteam: cel puțin la 60-70 de ani, viața lui socială plină de moșuleți, vânzătoare și vânzători de la magazinele mici de prin zonă, noi, alți pretini, amici și cunoștințe (îi diferenția clar, de fiecare dată în preciza că X cu care s-a întâlnit era, de exemplu, „un amic”) îi permitea rar spre deloc să se uite la televizor. În casă în general mânca, dormea și… asculta la radio.

Emisiunea de știri de la 5 (!) dimineața, atunci când se trezea. Iarna la 6, pentru că „omul trebuie să doarmă mai mult iarna, că are mai puține de făcut”. Și aparate de radio avea 3 de această dată, unul și în bucătărie. Tot așa, în funcție de chef, asculta emisiunea cu pricina în ce cameră dorea.

Aparatul de radio îl închidea când mânca. „Omul trebuie să mănânce în liniște”.

La 6 lua micul dejun, vara cu brânză, legume si măsline, iarna cu ceva șuncă în plus, că e frig și are nevoie organismul… Atât, nimic în plus, nimic în minus (le știu de la el pe toate acestea, dormeam destul de des pe acolo, mai ales vara, că era la o aruncătură de băț de mare și ajungeam mai repede la plajă de la el).

La 7, când ne trezeam noi de cele mai multe ori, ascultase emisiunile matinale, mâncase, dăduse o tură prin piață, pusese alimentele frumos în frigider și pe unde le depozita și ne aștepta, fremătând, să ne trezim. Stătea cu noi la micul dejun, în timp ce bea un fel de cafea (foarte slabă și cu mult zahăr). Și îl vedeam bucuros, pur și simplu.

După aceea avea în program, în funcție de zilele săptămânii, pe care ți le enumera cu drag, dacă îl întrebai: cumpărături tematice în zone mai îndepărtate (la Brotăcei sau la Cireșica, el stând în Tomis III, pentru cine știe Constanța), întâlniri cu diverse persoane, vizite (făcea, primea)… La 12 fix era în casă, pentru prânz. Mânca același lucru în fiecare zi, timp de o săptămână. Ciorbă sau felul II, niciodată ambele.

Lista de posibile mâncăruri era limitată la ce știa să facă și ce îi plăcea: mâncare de varză dulce cu carne de porc („porcul rămâne cea mai bună pasăre”), ciorbă de ciocănele, ciorbă de fasole cu afumătură, ardei umpluți (le spunea umflați), tocană de cartofi (vara, o făcea simplă, fără carne), mămăligă cu brânză, smântână și ou (făcea o mămăligă grozav de bună), pește prăjit sau saramură cu mămăligă.

Primele mâncăruri enumerate erau cele de iarnă, urmează cele de vară – deși dacă îi era poftă de ceva, nu mai ținea cont de anotimp. Cred că aceasta era lista, cum spuneam, destul de sumară. Le rotea periodic și nu îl deranja absolut deloc această lipsă totală de varietate.

Avea și salată la fiecare masă, proaspătă vara, de murături iarna. Nelipsit era ardeiul iute, sau „ciușca”, din care își mura cantități impresionante toamna (10-15 kg, le consuma pe parcursul iernii, dar și oferea destul de multă).

Toate mesele începeau cu câte o „ștampă” (țuică, palincă, etc) și se terminau cu câte un „șpriț”. Ștampele și șprițurile alea se cam înmulțiseră în ultimul timp și, deși de exagerat nu exagera (foarte tare) și chiar cred că ar fi dus-o mult peste cei 84 de ani fără ele. Dar asta e altă poveste…

Cina o lua la 6, doar dacă nu era ”prea gras”. Prea gras nu se referea la un număr anume de kilograme, dar erau momente când se simțea el greoi și nu mai mânca seara (nu era deloc slab, într-adevăr, dar nici gras nu pot spune că era). Țineau o săptămână, două, până ce simțea el că se mișcă destul de bine să mănânce „de seară”.

Programul de amiază era destul de lejer, includea o plimbare prin zonă (se întâlnea cu diverși cunoscuți în drum, invariabil), o conversație cu vreo vecină, uneori se uita la televizor. La 8 iarna, 9 vara se culca.

„Omul a fost făcut ca atunci când e întuneric afară, să doarmă” :).

Ce mi se părea foarte simpatic la el era faptul că era perfect conștient și împăcat cu faptul că restul lumii nu avea nici pe departe același program. Când rămâneam noi peste noapte la el (cu soră-mea, apoi cu V.), ne spunea: voi faceți ce vreți, mâncare aveți în frigider, cheie aveți dacă vreți să vă plimbați, televizorul îl puteți da oricât de tare, că nu mă deranjează (avea somnul destul de adânc și nici prea bine nu auzea), eu mă culc.

Dacă uitai de ale lui și îl sunai pe la 9, se bucura. ”Sunt pensionar doar, ce dacă m-ai trezit, mă culc la loc. Am ceva mai bun de făcut? Mă bucur să te aud”.

[Cred că va fi o serie articolul acesta care altfel riscă să fie prea lung, continuăm într-o altă zi]

Continuarea articolului este aici