M-am uitat ieri la meciul Simonei Halep și cred că mulți dintre voi ați făcut-o. Și am fost apoi uimită de multitudinea și virulența mesajelor de pe Facebook – respectul meu pentru munca, determinarea, capacitatea de revenire și de a lupta în general, pentru fiecare punct în parte nu au fost cu nimic știrbit de acest meci în care a pierdut. Și a făcut-o elegant, îmi permit să spun.

Simona este unul dintre oamenii de la care avem de învățat. Care a reușit imposibilul, adică a trecut dincolo de niște limite pe care nici ea nu știu dacă iși imaginase că le va trece: acum niște ani, nu aș fi crezut că vom avea o jucătoare în primele 10 din lume la tenis, un sport care presupune talent, dar și enorm de multă muncă și… investiții (în bani, da), ce să mai vorbim despre locul 2, la un pas de locul 1.
Ce mi se pare mie interesant la parcursul ei este faptul că e genul de jucătoare-furnică ce reușește să capitalizeze, să adune punct cu punct, victorie cu victorie, să treacă peste perioade în care toată lumea o crede terminată și să renască țintind mai sus chiar. Și totul muncit, minge cu minge, de undeva din capătul terenului. Dacă te uiți la majoritatea adversarelor ei, mai toate o domină din punct de vedere fizic.
Pentru majoritatea găsește o soluție, reușește cumva să își impună jocul și chiar să îl întoarcă în favoarea ei.
Mereu mă gândesc (și) la ea și la modul în care a răzbătut atunci când cineva îmi spune că e misiune imposibilă să îți gestionezi cumva banii atunci când ai puțini. Evident, comparația e forțată. Să fii nr. 2 mondial în tenis înseamnă să fii aproape din altă lume. Dar la nivelul ei, e o dovadă că se poate chiar și atunci când totul e împotriva ta. Soluții sunt, trebuie doar să le cauți și să îți păstrezi mintea deschisă către ele.
****
În ultimul timp, eu către acest lucru mă tot concentrez: să pun cap la cap aceste soluții, să înțeleg mai bine unde se produce declicul, ce declanșează acea atitudine de care ai nevoie. Cu convingerea că, în continuare, totul ține de fiecare persoană în parte, dar poate fi controlat și ajutat până la un anumit punct.
****
În altă ordine de idei, sunt din ce în ce mai dezamăgită de bâlciul care devine Parcul Titan.
Acum câțiva ani era un loc liniștit în care să te plimbi sau să alergi (pentru cine poate și vrea), acum e un fel de talcioc în care mereu se organizează concerte care depășesc cu mult limita suportabilă de decibeli a cuiva care-și dorește, pur și simplu, să se plimbe, se fură animale și păsări (puii de lebădă sunt poveste cunoscută, dar cred că nici altele nu scapă) și ieri am înțeles chiar că un tânăr a fost înjunghiat la concert, nu știu vreun amănunt.
Ca să nu mai vorbesc de bicicliștii care merg cu viteză de parcă sunt pe câmp și claxonează în permanență, de a devenit un stres să te plimbi, nu un moment de relaxare. Și am citit că planul este să fie aduse și 150 de biciclete de închiriat gratuit, să vezi atunci distracție.
Mi se pare trist ce se întâmplă și nu se rezolvă în niciun caz, cred eu, prin dublarea sau triplarea numărului de paznici.
Singurul lucru pozitiv este că blocul nostru e cumva plasat în așa fel încât zgomotele din parc nu se aud și nici nu avem locuri de parcare (în afara celor 2-3 de reședință, ocupate mai mereu)…
*****
Atât pentru astăzi, e o zi în care nu mi-am propus nimic deosebit, doar să citesc (mi-am luat Fericirea trăiește în spațiile mici și abia așteptam o zi în care să mă pot bucura de ea), să ieșim un pic (cred că la Street Delivery) și … cam atât.
O duminică minunată să ai!