Când eram la grădiniță și mă îmbolnăveam, pentru că părinții lucrau și nu avea cine să stea cu mine, eram făcută pachet și trimisă la rubedeniile pensionare :). Tanti Lenuța era (Dumnezeu să o odihnească) sora bunicii mele și nu avea copii, așa că, deși o iubeam din tot sufletul, mă cam plictiseam la ea, pentru că îi era mai greu să găsească modalități de a ține ocupat un copil de 5-6 ani super energic, care se plictisea rapid și încă nu descoperise pasiunea pentru citit.
Salvarea venea de la o vecină, madam Gemil, care avea și ea o nepoțică de vârsta mea cred, absentă mereu din peisaj pentru că nu ne-am nimerit să facem în același timp pojar sau alte minuni, dar prezentă prin numeroasele jucării cu care primeam permisiunea să mă joc. Nu vă puteți îmagina încântarea mea când se apropia ora la care știam că vecina respectivă venea de la serviciu (era profesoară) și inima mea mică-mică în așteptarea soneriei care urma să mă ducă în paradisul jucăriilor!
De multe ori doamna, care știa bine că o aștept cu nerăbdare, mă chema repede-repede la ea, înainte chiar de a servi sau pregăti masa. Așa că eram micul ei invitat (sincer nu mi-l amintesc pe soț, dacă avea unul) la masă și tare mă bucuram de acest lucru, pentru că mâncarea turcească îmi plăcea tare mult și, deși și bunica mea (care a locuit o perioadă într-un cartier turcesc din Bulgaria) ne mai pregătea unele rețete turcești, parcă tot ceea ce făcea madam Gemil era mai bun.
Una dintre mâncărurile care mi-au rămas în minte este cea pe care o să v-o prezint astăzi, rugând totuși gospodinele turcoaice, dacă există printre vizitatorii mei, să mă scuze dacă lucrurile stau diferit – când am vorbit cu cineva mi-a spus că ar fi vorba despre un soi de kebab, de fapt de aici am reconstituit rețeta, am mâncat ceva asemănător la o prietenă turcoaică…
Cred că important este că e super gustos și chiar merită încercat la o masă de duminică sau atunci când vreți să gătiți ceva mai deosebit. Și pentru că deja risc să scriu un articol-poveste în loc de unul rețetă, zic să trecem la treabă.
Ingrediente (cam 6 porții):
- 3 vinete
- 1-2 dovlecei
- 2 ardei (verzi pentru contrast, eu am avut roșii)
- câteva roșii decojite (sau nu)
- o cană de suc de roșii (le-am făcut din roșii proaspete blenduite)
- 4-500 grame carne de vită tocată
- 2 cepe mijlocii
- pătrunjel
- ou
- 1-2 linguri făină
- un pic de ulei
- sare, piper
Mod de preparare:
- am tăiat mai întâi vinetele în 12 felii mari și le-am pus pe grătar să se înmoaie un pic
- am amestecat carnea cu ceapa, oul, pătrunjelul și făina + condimente
- am format chifteluțe mai lunguiețe, asemănătoare micilor de la noi
- am scos între timp vinetele și le-am pus pe un șervețel de hârtie, să le ia din zeamă (aici am uitat să pozez)
- a venit rândul chiftelelor să stea un pic pe gril, nu erau complet făcute când am scos
- am format fiecare rulou în parte, rulând câte o felie de vânătă peste o chifteluță
- între ele am adăugat legumele tăiate cubulețe un pic mai mari decât de obicei, așa îmi amintesc că erau
- am pus sucul de roșii deasupra și am dat la grătar
- am copt la foc mediu cam 45-50 de minute, uitându-mă din când în când să nu se usuce rulourile
- rezultatul nu știu cât de arătos este, dar vă asigur că a fost foarte apreciat!
Înainte de a vă ura poftă bună, o să vă spun că rețeta, deși ia un pic de timp de preparare, este foarte utilă chiar dacă nu ești cea mai îndemânatică dintre persoane (iar eu mă includ aici) – pentru că poți prepara ceva deosebit și delicios, fără a risca practic să nu îți iasă.
Poftă bună!