Mă gândeam zilele acestea la cât mi-e de dor de oamenii din jurul meu și de viața mea de dinainte de pandemia asta… Mă gândeam și la faptul că mă văd regăsind noi repere și noi bucurii în viața din prezent, că un sens al acestor luni de izolare a început să se contureze încă din primele zile în care am rămas în casă. Dar tot mi-e dor și tot mi-e greu :).
Parcul. Plimările noastre lungi, matinale, în fiecare dimineață aproape. Când ne-am mutat în preajma unuia dintre cele mai mari parcuri din București, am avut senzația că ne-am luat nu doar un apartament, ci și o bucățică de parc. Perioada asta însă ne-a arătat că parcul IOR nu e tocmai al nostru. Mergem disciplinați la cumpărături, rar, pe lângă parc și nu prin parc. Și mi se rupe sufletul.
Mersul cu trenul. Ne place să ne trezim devreme când plecăm pe undeva, să bem înainte o cafea în gară, să povestim mult, de parcă nu o facem și acasă… Și-mi place mult călătoria, îmi place și să ajung la destinație. Mai ales când destinația este…
Constanța… locul meu preferat din întregul univers. Pe peron mă așteaptă de regulă unul și, mai nou, doi omuleți, care strigă, se agită, se bucură… acum ne auzim prin telefon, ne și vedem, dar nu e același lucru.
Diminețile în care ne beam cafeaua în oraș. Nu mergeam la cine știe ce cafenea fancy, uneori ieșirea era doar în parc, cu cafea făcută de noi sau luată de la automat. Dar era o ieșire, nu completam vreo foaie de parcurs și nici nu stăteam să mă întreb dacă nu încalc vreo regulă. Deși, vorba lui V., dacă ar fi toți oamenii măcar jumate disciplinați pe cât suntem noi, probabil că lucrurile ar sta diferit prin țara asta. Uneori îi dau dreptate, alteori nu sunt de acord :).
Ieșirile cu cu nașii și alți prieteni ai noștri sau cele cu prietenele mele, conferințele, diversele întâlniri, ieșirile la teatru sau pe la vreun eveniment, plimbările prin care descopeream diverse locuri noi în București…
Cel mai mult însă mi-e dor de sentimentul unei dimineți în care știu că pot face orice din cele de mai sus + orice altceva îmi vine prin minte.
În timp ce îmi lipsesc toate acestea și multe altele, încerc să regăsesc un normal nou în viața de acum. Rutine noi, mici lucruri care îmi fac plăcere, mici modificări prin casă…
Ție de ce ți-e dor în perioada asta?
Mi-e dor de statul la cafenea. De mersul la piata cu sotul. De mers la cinema.
Credeam ca nu mi-e dor de serviciu, dar azi am avut o conferință telefonică si trebuie sa admit ca mi-e putin dor sa simt ca fac parte dintr-un colectiv. Am aflat ca o sa mai fiu chemată uneori la serviciu, cred ca atunci o sa imi treaca dorul 🙂
Nu am iesit din casa de o luna, dar ieri m-am dus pana in centru sa ridic un cos cu legume de ferma. Mi-era groaza sa ies, mi s-a parut bizar sa iau haine de „oras”…dar drumul a fost minunat: primavara care e peste tot, parcul unde nu a mai fost tunsă iarba si e plin de floricele…Odata ajunsa in centru am simtit ca…traiesc.
Parc. Ne-am mutat langa parcul Tineretului si l-am folosit din plin pana acum. Mergeam cu copilul in fiecare zi de weekend, fructe din piata pentru ea, cafea pentru mine, serveam acest mic dejun le o banca si dupa 2 ore de joaca mergeam spre casa.
Ciudat ca din toate lucrurile care lipsesc simt cel mai mult lipsa celui care este gratis …
Acelasi parc imi lipseste si mie. Cand ma gandesc la liliacul ce trebuie sa fi inflorit, la parul plin de flori de pe o alee anume din parc, mi-e tare dor!
Imi mai lipsesc iesirile cu bicicleta si mersul la inghetata. Si rasfatul la manichiura.
Dar in rest mi-e bine acasa. Parca ma bucur ca nu mai am de facut vizite obligatorii de sarbatori, pregatiri peste masura ca „asa se face”, ci pot sa traiesc linistea si bucuria tainica a sarbatorii.
Mi-e dor de o vacanta unde sa nu-mi fie frica ca ma prinde gaboru fara masca pe fata si ca suntem o familie prea multi pe strada unu langa altu 🙁
Tare imi e ca se vor prelungi aceste masuri stricte si nu mai ajungem la mare anu asta…
Imi e dor de iesitul prin parc pe langa casa fara sa am stresul acelui formular pe care trebuie mereu sa il completez sa am stresul lui 🙂