Copil fiind, am crescut cu obsesia perfecțiunii. A lucrurilor făcute 100% bine, sau deloc. Singura notă acceptabilă era 10. Pe care o și luam, de cele mai multe ori. Un 9 era o tragedie, chiar și într-o clasă foarte bună, cu o învățătoare extrem de severă. Un 9 însemna o virgulă. Sau un punct pe care uitam să îl pun, fie și la matematică. Un 9 însemna un mic rateu. Un lucru pe care nu îl făceam așa cum trebuie.
Un 9 însemna că nu mă descurcasem suficient de bine. Că trebuia să mai muncesc.
Un 9 mă descuraja uneori atât de tare, încât aproape că nu îmi venea să mă mai apuc de teme data viitoare.
Ani de zile am considerat un lucru bun acest perfecționism cu care am crescut.
Privind înapoi însă, realizez că nu a fost cea mai bună idee.
Nu regret disciplina cu care am fost obișnuită de mică, sau faptul că am crescut cu ideea că trebuie să fiu bună în ceea ce fac.
Dar regret orele lungi petrecute pentru a nu lua notă (prea) mică la matematică. Sau la fizică. Sau la chimie. În condițiile în care era evident, cel puțin pentru mine, că nu mă interesau câtuși de puțin aceste materii.
Da, știu cât e aria cercului… dar nimeni nu m-ar întreba pe mine asta. Iulia Stancu, absolventă de filologie. Nici măcar dacă aș candida la vreo funcție în stat, lucru extem de puțin probabil :).
Toate orele acelea le putea folosi pentru a fi mai bună în ceea ce îmi plăcea să fac, în meseria pentru care mă pregăteam.
Mai regret toate lucrurile pe care nu le-am făcut de teamă că nu le-aș face suficient de bine. Când eram copil nu aveam de ales. Temele mi le făceam și a doua zi, cu tot nodul în gât datorat insuccesului meu. Acelui 9 de care povesteam.
Am ajuns la momentul în care realizez că regretele astea nu mă ajută. La fel cum nici perfecțiunea nu o face.
Realizez că am început să economisesc în momentul în care am înțeles că e super tare să salvezi la final de lună 15% din venituri, chiar și atunci când ți-ai propus 25%. În niște ani am urcat procentele și sumele, fără frustrări. Am învățat și să investesc economiile astea.
Realizez că ceea ce livrez clienților e super mișto, chiar dacă am în continuare momente în care țin un proiect prea mult. Pentru că mi se pare că are încă nevoie de ajustări. Pentru că nu-mi place suficient.
Realizez că aș putea face mult mai multe dacă aș fi mai puțin exigentă cu mine, că perfecționismul ăsta îmi pune piedici în continuare.
Realizez că ce-mi propun să fac constant, nu neapărat perfect, îmi iese. Că așteptările mici îmi aduc deseori bucurie. Pentru că fac lucruri, mă mișc într-o direcție, depășesc ceea ce mi-am propus.
Ăsta nu e un manifest pentru mediocritate. E un manifest pentru blândețe. Cu noi.
Pentru a înțelege că, de multe ori, 80% e suficient pentru a fi super ok. Important e să facm acel 80%.
Perfecțiunea e pentru Dumnezeu, spunea mamaia mea. Tu doar fă-ți treaba cât de bine poți.
Tu ce părere ai?
Ce frumos ai scris. Nu pot decat sa iti dau dreptate. Si eu sunt o perfectionista.
Cred ca multi din generatia noastra suntem… Asa am fost crescuti, cu comparatii, cu putina ingaduinta fata de greseli… Studiind in plus la materia la care ai nota 6, in loc sa aloci timp celei in care esti de 10.
Din fericire, multi dintre noi au reusit sa se desprinda cumva :). Eu sunt pe drum, dar e cu obstacole.
Perfect de acord, sunt si eu o perfectionista in proces de vindecare/reechilibrare! E boala grea, care se constientizeaza greu si care se vindeca si mai greu. Iar cand perfectionismul se rasfrange asupra celorlalti (in cazul meu sot, copii, angajati), asta iti poate distruge relatia cu ei….Perfectionismul m-a facut de multe ori sa esuez in diete („am calcat stramb la masa asta deci sunt o ratata si o grasana vesnica”), in economisire/investire („nu m-am tinut de bugetul meu foarte ambitios, las totul balta, nu sunt in stare de nimic”) si nu numai. Cred ca e ca sarea si piperul, face bine in doze rezonabile….
„Done is better than perfect.” imi repet expresia asta de cativa ani de zile de cand am realizat ca in goana mea dupa perfectionism imi creez anxietate si imi pun singura bariere, sa nu mai zic de amanat proiecte de frica ca nu imi iese in practica la fel de bine ca altora.
maternitatea mi-a schimbat perspectiva fatza de perfectiune – nu m-am tratat dar e „on going”. Din pacate nu pot sterge peste noapte ce am dus cu mine 30 de ani: frica de a nu gresi/frica de esec.
Ma regasesc in aceste randuri.
Cred că ne regăsim majoritatea în ceea ce ai scris și cel mai probabil avem tendința de a transmite mai departe așteptarea la perfecțiune. Ar fi bine să reușim să învățăm să fim mai relaxate și mai puțin pretențioase cu noi însene și cu cei dragi, așa am reuși mai multe.
Mi-a placut articolul, perfectiunea este foarte greu de atins dar a tinde mereu spre perfectiune, dorinta de a fi mai bun este o forta puternica care ne trage spre progres.
Foarte tare 🙂
Si eu am avut multa vreme aceasta frica de a fi mai putin decat perfecta. Mai mult de atat, ma ingrozeam cand cineva imi atragea atentia ca am gresit ceva. Azi inteleg ca este mereu loc de imbunatatire si ca e ok sa fie asa. Evolutia vine atunci cand cresti progresiv.
Citindu-l pe Yalom, care spunea ca la 80 si ceva de ani mai are cateva lucruri de lucrat la el, m-am linistit 🙂
Toate bune si frumoase dar sa nu ajungem la celebra expresie „lasa ca merge si asa” care ne cam caracterizeaza.Nu trebuie sa facem lucrurile perfect pentru ca practic , este aproape imposibil dar trebuie sa le finalizam si sa incercam sa le facem cat de bine putem in acel moment.Nu trebuie sa fim perfecti dar trebuie sa fim perfectibili. Sa aveti un week-end minunat!