Dacă mă gândesc la abundență – financiară, dar mai ales în sensul mai larg al cuvântului, prima persoană care îmi vine în minte este bunica mea.
Mamaia, cum îi spuneam eu, credea cu toată ființa ei că are de toate și prosperă din toate punctele de vedere. Dacă ai fi făcut o analiză a ceea ce avea de fapt luând în considerare diverse criterii economice, lucrurile nu ar fi stat așa. Avea o casuță cu 3 camere undeva în Constanța, e drept că pe un teren generos la oraș (cam 500 de metri) și o pensie extrem de mică. Probabil că astăzi ar fi primit-o pe cea socială, dar atunci nu exista aceasta. Dincolo de partea materială, avea o familie la care ținea mult, și mulți oameni în jur.
Se considera bogată, cu adevărat bogată. Pentru că se raporta la alte perioade (parcursese un război și fusese parte a schimburilor de populație dintre România și Bulgaria din 1940 – ceea ce înseamnă că a luat-o, pur și simplu, de la zero – de două ori), dar și pentru că avea un mod aparte de a vedea lucrurile – totul i se părea „din destul”.
Acum realizez că acest „destul” ajungea, de fapt, să se reflecte și în viața ei. Consinderând că avea destul, ne oferea și nouă, în fiecare duminică, atunci când mergeam la masă, câte o sacoșă cu bunătăți din grădină. Eram privilegiați noi, tata singurul fiu care locuia în Constanța, dar oferea și celor care o vizitau câte ceva. La un moment dat a început să vândă din surplusul pe care îl avea. Și surplusul, parcă în mod miraculos, exista mereu. Chiar și atunci când celelalte grădini nu erau atât de roditoare, la mamaia ceva se întâmpla și lucrurile mergeau. Iar dacă era un an prost, se aplica principiul ei: Mamaie, ne uităm la ce avem, nu la ce nu avem.
Îmi amintesc o discuție cu o vecină: aceasta îi spunea că prețul pe care îl cerea ea era mult prea mic – pentru legumele de grădină, pentru ouăle pe care le vindea doar în perioadele foarte bune, pentru borșul pe care învățase să îl facă atât de bun, încât veneau și oameni care se mutaseră din zonă prin localitățile din jur să i-l cumpere. Mamaia însă mereu replica: Din surplus dau, nu din ce am nevoie. Pentru mine fiecare leu e în plus și mă bucur că îl am. Și am observat ceva: din ce dau, primesc mai mult.
Ajunsese și o grădinăresă bună, după niște ani de experimentări diverse.
Chiar și în anii în care roșiile nu se făceau cum trebuie, grădina o surprindea cu alte produse. Sau mărea numărul de găini (nu avea cum să crească multe din considerente de spațiu, dar se cunoșteau și 3-4 în plus, însemnau mai multe ouă).
Îmi amintesc și acum discuții de pe banca din fața casei, cu diverse vecine, în care acestea se plângeau de lipsa ploii, de condițiile grele, de tot felul de lucruri, iar ea spunea: „Eu, Slavă Domnului, am reușit să trec peste asta. M-am gândit să fac… [ceva total diferit] și uite că lucrurile au mers”.
Cum spuneam – dacă priveai din punct de vedere strict economic, lucrurile nu erau așa de roz pentru bunicii mei. Dar pentru ei, obișnuiți cu puțin și recunoscători pentru ce aveau, totul era din abundență – cum puteau fi altfel, când aveau tot ce le era necesar și puteau să dăruiască.
-
Abundența nu înseamnă neapărat exces – înseamnă să ai ceva în plus față de ceea ce îți trebuie
În casa bunicii mele totul era folosit cu grijă. Viața curgea lin și simplu, în zilele săptămânii se mânca foarte rar carne. Sâmbăta tataia primea „comanda” de a tăia o găină – una aleasă cu grijă, mamaia se gândea de fiecare dată care e cea mai potrivită pentru acest lucru. De fapt, întâi cocoșii erau pe listă, bieții de ei.
Tot anul adunau bani de lemne. Lemnele costau 2 și chiar 3 pensii însumate ale lor, dar pentru că adunau constant, nu simțeau povara. Era bine, după cum spunea mamaia – le rămâneau mereu bani în plus, mereu. Nu trăiau de la o pensie la alta.
Vara totul era din grădină. Cumpăra câteva produse de bază doar: ulei, zahăr, făină. Uneori, nici pe acelea. Erau oameni care îi aduceau, în schimbul unui kilogram de roșii sau a câtorva ouă. Se împrieteniseră cu o morăriță (pe care tataia a ajutat-o cu tâmplăria casei) și aveau făină. Altcineva îi aducea ulei – primea de la părinți, de la țară. Un ulei nefiltrat, foarte bun. Și tot așa. După criteriile de astăzi, avea puține, foarte puține lucruri. O singură aroganță – un cadou vechi dintr-o vizită a fratelui tatălui în Cehia cred, păstrat cu grijă și folosit în rarele ocazii în care ieșeam. Îmi amintesc și de un ruj, aruncat la un moment dat. Nici vorbă de altceva. Haine își mai făcea și singură, o mai ajuta și vecina de peste drum, croitoreasă. Mai și primea câte un capot – de fapt cam așa o știam mai mereu îmbrăcată.
Pentru că aveam așa de multe, în fiecare săptămână de vacanță – la ea mi-am petrecut aproape toate vacanțele copilăriei, de-asta mi s-au întipărit atât de multe lucruri – într-o zi din săptămână, pe care o alegea ea, mergeam să mâncăm în oraș. O înghețată de la o cofetărie dintr-un complex care se numea Dacia, ori o plăcintă de la o patiserie Spic de Grâu.
Disciplina cred că era de bază și cea care făcea pământul să rodească miraculos (plus condițiile diferite de acum 30 de ani, când nu existau atât de multe pesticide și vremea avea un firesc al ei). La 6 dimineața îți bea deja cafeaua, după ce dădea la găini – ele erau mereu pe primul loc – și la 7 începea treaba. Apoi trebăluia mereu, până câtre amiază, când gătea dacă era cazul. Mâncam, ne odihneam și după aceea reluam lucrul. Pe la 6 ne opream.
Era timpul pentru vizite – nu știu cum atrăgea mamaia atâta lume, dar o făcea. Îi servea cu o zmeurată, cu o caisă, cu o mână de căpșuni… ce avea, de fiecare dată. Și povesteau. Poveștile astea îi plăceau atât de mult bunicii mele, depozita cred toate secretele cartierului. Și le păstra cu cea mai mare grijă…
2. Rămâi mereu pozitiv
De câte ori existau probleme – mai mici, mai mari – mamaia nu uita să-și amintească despre oamenii care nu au curent sau ceva de pus pe masă. Fusese și ea unul dintre aceștia – dar ne povestea cum faptul că tatăl ei era vesel și mereu le spunea că lucrurile nu sunt așa de rele cum par – au ajutat-o să treacă peste vorbele astea, deși uneori se întreba dacă chiar or fi bune lucrurile astea…
Avea mereu la ea o vorbă bună și darul de a întoarce o situație până ce un fir de lumină, cât de mic, se întrezărea: „Deh, tot e bine, uite că am reușit asta”.
3. Fii recunoscător
Mamaia nu era o persoană excesiv de religioasă, dar nu uita să mulțumească lui Dumnezeu pentru tot ce are. Și, cum spuneam, din punctul ei de vedere avea multe, foarte multe. Mereu ne amintea că trebuie să fim recunoscătoare pentru ce avem și ni s-a dat și din întreaga ei atitudine reieșea recunoștința pentru ce avea ea. Era bogată, foarte bogată…
4. Dăruiește
Bunicii mei împărțeau cu noi cam tot ceea ce aveau, făcând-o din tot sufletul – se cunoștea asta. Când plecam la facultate îmi amintesc și acum cum îmi strecura mamaia câte o sumă de bani care chiar mă ajuta să mă descurc, iar tataia o întreba la plecare: I-ai dat fetei un ban? E grea viața la București…
5. Nu pierde timpul
O vorbă care la momentul respectiv mă cam agasa, trebuie să recunosc: Nu sta, că-ți stă norocul.
Doar când citeam nu mă ridica mamaia de urgență de pe bancă sau de unde aveam eu chef să mai stau. În rest, pentru ca lucrurile să fie în regulă, trebuia să ai mereu o activitate. Și pentru ea era la fel – toată ziua era în picioare, cu ceva de făcut. Excepție: orele lungi de amiază de vară, când era prea cald ca să stai afară, în soare. Intram în casă atunci, unde era răcoare și bine.
6. Optează pentru calitate în defavoarea cantității
Puțin și bun, da, pentru că eram prea săraci ca să cumpărăm ieftin. Orice cumpărătură era atent chibzuită, dar odată ce se hotăra că va fi făcută, banii nu mai erau neapărat un criteriu. Trebuia cumpărat ce e mai bun, doar nu ne doream să se strice și să cumpărăm din nou, în doar câteva luni.
Cred că acest principiu era strâns legat de viața simplă pe care o duceau. Pâinea și iaurtul se cumpărau cu regularitate, alte cumpărături erau adevărate excursii și nu știu să fi avut loc mai des de două săptămâni. Să nu-ți închipui că umpleam sacoșele de la vreun magazin (nici măcar după revoluție, când acestea existau). Nu. Mergeam să luăm pepeni, de exemplu. Sau cartofi. Sau brânză. Sau să cumpărăm un cadou pentru sora bunicii.
Mergeam apoi în vizită la sora bunicii – cam singurele vizite pe care le făceam. În rest, mamaia stătea acasă și primea musafiri :). Dacă mergeam în vizită, nu intram și prin magazine, în ideea că poate găsim ceva și poate ne trebuie. Cadoul era cumpărat cu cel puțin o săptămână înainte, dacă ocazia cerea un cadou (dacă era ziua mătușii mele, adică), în rest mergeam cu un buchet mare de flori cules în grădină în dimineața respectivă, cu zmeură, cu caise, cu o sticlă de vin dacă era iarnă… cu ce aveam mai bun în momentul respectiv.
7. Planificarea, în varianta anilor 80 – 90
Mă trezeau cocoșii în diminețile de vară, dar și glasul lor pe care îl auzeam prin fereastra care rămânea deschisă peste noapte, fiind destul de cald și atunci. Banca era chiar sub fereastra dormitorului bun, în care dormeam. Îmi amintesc și acum de vocile pe care le auzeam foarte bine, deși se străduiau să nu mă trezească.
Nu aveam chef încă să mă dau jos din pat, așa că ascultam cum povesteau ce vor face luna asta, luna viitoare – apoi în ziua respectivă. Că anul ăsta parcă nu au spor roșiile și poate ar trebui să pună mai mulți castraveți sau dovlecei. Că trebuie să se intereseze de lemne pentru iarnă. Să întrebe pe niște vecini care ne erau și rude îndepărtate când venea omul cu brânză de la țară, ca să aibă banii pregătiți. Să taie o găină sâmbătă, că e cam beteagă…
Era apoi rândul bunicului meu. Era tâmplar și avea diverse solicitări, centralizate dimineața. Mamaia primea o parte din ele (aveau telefon, dar modalitatea de comunicare era de regulă o vizită în care se prezentau cerințele), tataia o altă parte. Madam X are un dulap defect, trebuiesc înlocuite balamalele, nea Y vrea să transforme nu știu ce dulap într-o comodă micuță pentru televizor… Erau apoi proiectele curente. Trebuie să termin masa pentru vecinii de pe strada Z…
Se stabileau apoi prioritățile și ziua exactă când fiecare cerere trebuia onorată. Evident, ținându-se cont și de necesarul personal, mereu pe primul loc. Nu așteptau caisele să rezolve tataia reparațiile întregului cartier… oricum, nimeni nu părea că se grăbește la momentul respectiv cu ceva. Lucrurile se rezolvau pe rând, era timp pentru toate. Tataia, cel mai bun meșter din cartier , avea un stil încet și meticulos de a face fiecare lucru în parte. Îmi amintesc și acum felul cum își plimba mâna încet, pe fiecare lucru care ieșea din mâinile lui. Dacă nu era perfect, nu era terminat. Loc de discuție nu exista. Cine nu era mulțumit, putea merge la magazin. Nu am auzit vreodată de vreo persoană nemulțumită…
Fără liste, totul în tihnă și fără grabă. Dar se știa că lucrurile trebuiau făcute, iar timpul era și atunci prețios, așa că se sfătuiau cum ar fi mai bine să îl împartă.
Mi-e dor de tihna aceea, de zilele acelea domoale și liniștite. De lunile lungi de vară, în care puține lucruri întrerupeau acea liniște care azi ar fi, cred, nefirească.
De viața aceea care curgea lin și frumos, între înflorirea primilor ghiocei, cumpărat răsaduri pentru roșii, făcut dulceață din trandafirii de mai, adunat caisele undeva prin iulie, primele roșii care tot la începutul lui iulie se coceau, apoi strugurii, care veneau cu toamna, școala și relocarea la bloc…
Cel mai dor îmi este însă de bunici.
Andree says
Ce articol frumos!! Dumnezeu sa ii ierte și sa ii odihnească pe bunicii tai! Sa ii răsplătească pentru toate! Ce copilărie frumoasa ai avut, exact ca a soțului meu!
Iulia says
Dumnezeu sa ii odihneasca in pace!
Sa stii, Andreea, ca am constientizat tarziu, prin liceu si mai bine chiar prin facultate. Bine, eram copil… dar cu mamaia ma certam si ma impacam de 2-3 ori pe zi cred :).
La momentul respectiv nu prea intelegeam, mamaia era destul de autoritara, nu prea aveai loc de intors cu ea… acum realizez ce insemna sa aiba curte, casa + 2 nepoate care nu stateau chiar unde le puneai toata vara si inca 2 care veneau si ele periodic. Si cate ne puteau trece prin cap in varianta de 4 – atunci, cand nu aveam net, TV si alte variante de distractie!!!
Andreea says
Îmi permiți te rog sa postez articolul pe blogul meu? Mi se pare incredibil de frumos!
Cristina says
Vai, mi-a mers la suflet articolul tău! Cât de înțeleaptă era bunica ta, Iulia 🙂 Și cât de repede uităm noi să fim recunoscători pentru ce avem…
Neapărat să incluzi acest articol în următoarea Inspirație de sâmbătă 🙂
Elena says
Ce frumos ai scris! Mamaia ta ar fi mândră de tine! Sa-i odihnească Dumnezeu in pace pe bunicii tai!
Iulia says
Mamaia mea era tare mândră de mine,
Dumnezeu s-o odihnească în pace…
cand s-a îmbolnăvit a început să povestească si ne tot povestea, spunea ca se duce si se duc si povestile ei. Cu viata intr-un cartier turcesc din Cadrilater, cu mama vitregă, cu o mulțime de lucruri indurate.
Ma doare si acum sufletul ca am retinut atat de putin, ca puteam spune povestile astea, sa le dau mai departe, cum își dorea.
Dar realizez ca stiu altele, cele trăite de mine. Povestea unui om care a dus-o tare greu, păstrând o anumită duritate, dar trăind atât de curat..
o femeie says
ce frumosi oameni bunicii tai…
Si stii, viata lor a fost mult mai grea decat a noastra sau a parintilor nostri. Dar ce au avut si parintii nostri/noi nu am avut, este fix faptul ca au inteles, de mici, ca viata depinde numai de ei, ca fericirea depinde numai de ei.
Si uite asa incep sa ma gandesc daca nu cumva evolutia ajuta pe o parte si subjuga mintea pe de alta parte.
Aurelia says
Ce articol frumos! Dumnezeu sa ii odihneasca in pace pe bunicii tai, iar noua celor care am primit o lectie de la ei prin randurile tale, sa ne dea intelepciunea de a trai o viata curata si demna ca a lor. L-am citit deja de doua ori, pentru mine s-a potrivit manusa articolul asta, a venit ca o afirmare a unor decizii luate recent. Multumesc!
Marius says
Vremuri grele prinse de acele generatii … stiau sa aprecieze tot ce au si sa nu iroseasca nimic.
Mioara says
Ce frumos!!!
Fonduri Proiecte says
Pacat ca din ce in ce mai putini dintre noi ne mai amintim de infataturile bune din alte vremuri…
Ryn says
Nu cred ca am mai citit o povestioara atat de frumoasa despre viata bunicilor! Mi-ai transmis pacea si viata lor tihnita si lina!