Lista de visuri a bunicului meu

O să fie o postare mai personală astăzi, oarecum opusă celei de ieri, în care spuneam că nu lucrurile, ci experiențele sunt cu adevărat importante în viață.

Mi-am amintit ieri de tataia, ultimul dintre bunicii mei, care s-a dus acum 2 ani, la 84 de ani, și probabil că ar mai fi trăit și astăzi, dacă nu ar fi fost o operație de bilă care l-a pus până la urmă la pământ. Dar… chiar el spunea că dacă și cu parcă se plimbau în barcă (nu știu dacă v-am povestit că a fost cea mai veselă persoană din câte am cunoscut, și acum râd când îmi amintesc minunile pe care reușea să le spună și mai ales tonul pe care îl folosea). Așa i-a fost lui dat.

Tataia a trăit o viață întreagă cu ideea că banii sunt făcuți să circule, adică trebuiesc cheltuiți, dar și că trebuie să ne întindem cât ne e plapuma și poate un pic mai mult, dacă e prea mică, picioarele mai pot să stea mereu afară din ea, dar nu și tot corpul, că ne ia frigul.

În traducere: cheltuia ce avea și nu se sfia să se împrumute de la moșuleții lui, dar nu mai mult de 10-20 de lei de pâine, înainte de pensie.

Și îi plăceau lucrurile noi. Mult. Își lua toate minunile posibile și imposibile. Avea o pasiune pentru ceasuri. Cel puțin 20, aliniate frumos lângă televizor, câte un ceas pentru fiecare activitate. Avea ceas pentru dus gunoiul. Ceas cu care mergea la pretinul X, deținător de butic, să bea o cafea dimineața. Ceas cu care venea la noi în vizită. Ceas cu care mergea în alte vizite. Ceas de purtat prin casă (nu că nu ar fi existat și ceasuri mari răspândite prin toată casa). Și doar el știa, săracul, scopul fiecărui ceas în parte.

Erau apoi telefoanele. Fix în fiecare cameră, mobil. Mobil de Vodafone, mobil de RDS.

Și hainele. Era pretențios. Mergea mama la el în ultimii ani, când se simțea un pic obosit și ieșise și ea la pensie (avea vreo 82 de ani deja el) să îi spele și să îi calce. Nu îmbrăca o pijama necălcată. Nu mai vorbesc de lucrurile cu care ieșea la plimbare.

Și castroanele. Avea o pasiune pentru ele. Mici, mari, mijlocii, din toate materialele posibile. Când mergeam pe la el îmi prezenta ultimele achiziții.

Totul însă era făcut în limitele celor 1200-1400 de lei pensie. O pensie decentă, stiu, dar locuia singur și plătea iarna întreținere măricică și avea 3 telefoane diferite, cablu și nici nu stingea vreodată lumina. Și își mai cumpăra și vreo 2 ceasuri și ceva haine sau oale sau ce îl mai atrăgea pe el la fiecare pensie.

Viața lui din ultimii ani se învârtea în jurul… lucrurilor pe care vroia să și le cumpere, a pretinilor și a noastră.

Avea, de fiecare dată când îl vizitam, o foaie simplă pe care scria: Vise (nu era el expert în forme corecte de plural).

Visele erau toate lucruri. Castroane, telefoane, ceasuri, paltoane, pijamale… tot ceea ce își dorea el. Își cumpăra tot felul la pensie, până la pensia următoare mai vindea din ele sau din cele mai vechi în târg. Și banii, și lucrurile sunt făcute să circule, nu-i așa?

De fiecare dată când mergeam pe la el, căutam cu ochii jurnalul ăsta de vise. Dacă era, mă linișteam, însemna că e bine. Dacă nu, începeam să îl descos. Ceva îl frământa. Îi murise unul din moșuleții-prieteni. Îl durea ceva și era îngrijorat pentru mai târziu. Ceva era sigur și reușeam cumva să aflu, pentru că nu era genul de om care să țină pentru el necazurile.

Eram recunoscătoare pentru fiecare lucru găsit pe listă: cu cât mai multe, cu atât mai voios și încrezător știam că este. Dorința de a-și cumpăra câteva lucruri în plus, veselia lui și numeroasele persoane din jur (el știa de unde aduna noi pretini, care îi ocupau majoritatea timpului) l-au adus sănătos până la 84 de ani.

Mi-e dor de listele astea. De lucrurile astea. De castroanele, ceasurile și telefoanele lui.